Zbor departe cu gandul catre universul acela purpuriu, in care buzele.mi vor fi mereu umede si obrajii mereu uscati..acel univers in care nu trebuie sa urlu ca sa ma fac auzita...nu pentru ca ceea ce as fi pe cale sa spun nu ar atinge corzile de finete incomensurabila a celor din jurul meu, ci datorita indiferentei si egocentrismului exagerat de care dau dovada si de care vor da dovada pentru totdeauna. Era ceva ce stiam odata, ceva ce.mi amintea de tine, de glumele ce le faceam impreuna...dar acum am ramas singura, vorbind cu vantul...am ramas in ceata dura de azi, vazand rasaritul de maine si apusul saptamanii viitoare. Am ramas sa respir aerul rasuflat al proprie.mi prezente, am ramas sa fiu dictata de ganduri, de vise si de sperante. Am ramas sa respir defapt ceea ce nici vidul nu poate explica. Am ajuns undeva departe unde curg ape atat de adanci, unde stau ape fierband, infloresc bobocii uscati ai zilei de ieri si se usuca radacinile tinere in panza freatica a neantului roz. Si negru.mi este orizontul in fata...atat de negru, atat de fumat, de promitator prin intunecimea lui, atat de puternic prin uniformitate...atat de imprevizibil prin opacitate...atat de lizibil, fara de nori, fara actiune...ceva viu, dar amortit...care nu se opreste niciodata din a viziona indeaproape...tot...e negru, e tacut, nu e surd pentru nici o soapta. Acolo imi voi gasi fericirea absoluta. Acolo voi putea fuma orice gand sinistru de impacare cu prezentul si afisare de zambete. Acolo, eu, amintirea ta, fiorii mei, privirea neagra de deasupra...
