Island's shore

Esti un mic proces ireversibil. Esti o mica mare de…de toate. Esti sus pe munte si de multe ori jos pe campii. Esti o vena pentru intregul circuit. Esti mic pentru lumea asta, dar prea mare pentru o lume a lui Gulliver. Esti impotriva sistemului, dar uneori devii sistem. Esti o umbra sub forma de umbrela deschisa printre atatea inchise. Esti un pas intr.un imens desert. Esti urmarit si urmaresti. Esti amator. Esti suflet, nu minte. Ba uneori esti si minte, dar refuzi s.o recunosti. Esti pur demonic cu reflexii diverse. Esti rau cand nu vezi zambete in juru-ti. Esti egoist de multe ori…si cu adevarat…nu regreti. Esti inima pentru doua inimi si ochi pentru buze. Esti lacrima pentru obiecte si obiect pentru lacrimi. Esti un fulg ratacit, desi ai impresia de atatea ori ca iti stii drumul. Esti o mima a ceea ce vezi. Esti original, dar uneori tot originar ajungi a fi tratat. Esti un creion tocit de maini calde. Esti naravas. Esti pur clovn in propriul circ ambulant. Esti deseori rosu. Esti gri sau negru uneori. Esti viu, dar de atatea ori cam mort. Esti cimitir de amintiri. Esti pasiune pentru ciocolata imaginatiei. Esti becul din carcera. Esti punctul de suspensie din mijloc. Esti. . .

Secundele, pur sange

Imi spui ca astazi esti, ca maine poate nu te mai gasesc, dar prea putin in pasa pentru ca…dincolo de tine am un intreg univers. Asa spun toti…Dar e din cale-afara de infiorator cum ma voi descurca fara un sprijin. E prea multa larma in jurul nostru ca sa mai pot distinge ceva in reflexia ochilor tai. Atunci cand impreuna am ras, eram defapt altundeva si nicidecum nu framantam intelesul cuvintelor tale, ci incercam sa ma-nteleg. Oare daca n-as fi fost in stare sa citesc atatea, ajungeam sa ma incrunt mai rar? E un lucru…iesit din comun. E o statuie cizelata, e o frimitura din intreaga mea poezie a fiintei. Esti si tu undeva in zarea asta, caci prezenta-ti fantomatica nu ma sperie intr-atat incat sa te alung. Esti oricum al meu si vei fi pentru totdeauna acea sclipire din mormanul de mimici intristate. Durerea mea e defapt hilara pentru ca halucinand ajungi da rasul lumii…oglinda unei clipe eterne nu face decat sa o scurteze, caci privindu-te pentru a mia oara te-adapostesti intr-un iglu incasabil al crimei timpului.  

Dor

De ce cand chipul tau pare atat de departe nu pot sa.l ating nici in cel mai adanc vis? De ce atunci cand plang nu poti sa ma tii in brate spunandu-mi ca nu pot rezolva nimic asa, ca trebuie sa fiu eu cea tare, cea care sa-i tina in brate pe ceilalti? Cand voi ajunge sa strang in pumn toate astea si probabil sa iti aud glasul atat de aproape incat sa cred ca e real?

De ce trupul imi cere cu atata ardoare
Cu tine sa fie, departe de ei toti?
De ce zambind cred doar cu disperare
Ca pot ucide visele atator si atator morti?
 
De ce blazoane imi imbraca trupul
Cand este gol si asuprit?
De ce prin razele-ti fara de scrupul
Il fac din viu, mai adormit?
 
Si nu dureaza oare
Acest somn prea mult?
Prea mult ca sa mai doara,
Prea mult ca sa apuc sa-l mai ascult?

Ce vise eu sa am cand imprejuru-mi
In lume toti se imbrancesc
Cum sa privesc fara contururi
Cand moartea e ceva firesc?
 
Ce ochi sa ai ca sa nu vezi
Urechile ce tot asculta
Acel ecou de voci repezi
Iesind din noaptea deasa, sluta?

 

Sa fiu cu aripi sau aripi sa fiu?

Sa ma simti aproape cand noaptea e de gheata, sa ma poti stinge cu privirea-ti...sau ma lasi a te purta pe umerii celor mai inalti zei? Sa fiu una cu cerul sau de pe pamant sa ma ridic? Sa bata vantul atunci cand hotarasc a-l provoca sau una cu ingerii sa fiu? Cu una din pene de-as putea sa-ti scriu sau fara de pana sa nu pot zbura? 

Cati sfinti lacrimi ar imprastia 

Daca sufletul s-a potolit de-ajuns

Cand cerul vestejit, patruns

Sub sabiile lor va sangera.

Departe de noi, dar nici de ei aproape

Ca un matol suierat de vant

Isi sterge ridul, tot plangand

Cu lacrimi de sidef, in noapte...

Sa fie el cel ce mereu da aripi sau cel ce zboara peste noi? Adulmecati suntem noi, oare, de-atatea vorbe de strigoi? Sa ne ridice sau mereu doar el cel ridicat a fost? Ce bun sa ne priveasca cu-ndurare, cand pasii nu-si mai au vreun rost? La ce bun eu sa zbor cand soarele s-adapostit? La ce bun eu, o aripa de sufletu-mi orfan, cand ceara mea de mult sub soare s-a topit? Nu tu fiinta, nu tu avant...ci doar perechi de vorbe pe buze tremurand...  

O ramura, doua, trei...

Privesti adanc in ochii mei si te gandesti ca poate acum am meritat sa ma bucur de toate astea. Maine, cine stie, vei crede ca nu...daca te-ai putea descotorosi cumva de mantia amintirilor ce le lasi in urma, cat de linistita as putea rasufla. Dar mereu ma faci sa visez cu ochii inchisi la "ieri" sau "maine", la zambete sau suvoaie de lacrimi...cand ieri ieseam fericiti cu totii de mana, azi ne despart mile in suflet. 

Eram de mult doi copii cu inimi flamande, eram vesnic dornici a zambi...dar era un uragan in jurul nostru si inimile noastre uneori ajungeau sa fie luate de vant, purtate sus, departe...

iar noi plangeam dupa ele inapoi...Cum rasarea un pic de soare, cu ochii bulbucati si rosii, priveam curiosi cum se intorsesera peste noapte...mai vinete, mai incercate, dar mai tari. Erau atatea ploi, atatea rafale si cu toate astea inima mea inca mai bate. Bate pentru ele, pentru noi, pentru acele raze de soare ce usor, usor te inconjoara si transpun intr-o cu totul alta lume...cea fara de atata vant, unde sufletu-ti respira cu adevarat, unde poti fugi pe campuri intinse fara nici un fel de bariera, unde poti catara cel mai abrubt munte sau poti zambi pana la cer. Sigur, o simti si acum, o vei simti si-n visul de peste zi sau noapte...Ea e acolo, pregatita pentru vant. De n-ar fi ea, acum n-as povesti despre el si ea, despre ele doua, despre vant si inimi...despre ceea ce a fost, te-a intristat, te-a bucurat, te poate inca tine viu, te poate inca bantui. Intre ele, mantia amintirilor de "ieri", de "randurile de mai sus" sau de-o "viata-ntreaga". 

Si intre toate cele, Timpul.  

Cuvant pentru tine

Cata dragoste acolo...

Cata dragoste aici, pe pamant

M-aproprii si-ti soptesc rabdator

Prin privirea-ti cutreierand

Cata dragoste a fost ieri...

Cata va mai fi si maine...

Credeai c-o sa ajungi sa nu mai ceri

Caci azi, c-o petala ai sters o lacrima din tine

Cata dragoste alba,

Cata dragoste pierduta-n culori...

S-o cuprinzi, de-a dreptul in palma,

S-o pastrezi, s-o strivesti sau s-o infasori?

Cata mimă pe strazi si pe chipuri...

Cata dragoste mocnea, dar s-a oprit...

Pentru-a-lor fericire sublima

Ai ajuns un trup obosit

Cata privire desarta si...

Cate ganduri ajunse-n noroi

Tot atatea frunze rupte pe-o strada

Si stropi despartiti pe veci de ploi...

Atata plimbare de ani...si ani...

Atata rabdare-a tacerii

Speranţă intr-un cuib de mai ai,

Caci inima asta iti cere...

Si vesnic ramai schilodit de-o panza opaca

Si-apuci abia in gand sa vezi un rasarit,

Dar nu ofta, nu plange parcă,

...Un susur mai e de auzit

Inghite iubirea cum ea te-a ametit,

Priveste dragostea cum nu ai mai privit

Aduna-ti panza de suflet ravasit

Si inima-ti va bate...resufla linistit.

Hic et nunc

Imi place sa vad norii cum fug pe cer atunci cand timpul pare ca trece atat de greu, cand noaptea nu e atat de intuneric ca de obicei, cand ti se pare ca te indrepti catre o lumina la mile departare, dar totusi vizibila...cand o palma ajunge sa ti se para un fleac si zambetul atat de incolor. Cand lumea ta se invarte in jurul unei lumanari atat de firave, ceara-ti devine izvorul de fericire. Tu si propra-ti gravitatie. Ai faurit cu propriile maini acea scara si stii ca niciodata nu va rugini..dar cu cat urci mai mult cu atat observi ca devine din ce in ce mai instabila...si cazi...cazi si azi, si maine...cazi mereu..dar nu cazi niciodata acolo unde ei sa te poata ridica. Mereu vei cadea mai sus...si totusi nu esti multumit, pentru ca nu te ridici atat de repede pe cat El ar fi vrut. Timpul pentru ei nu e vital, dar tu cu asta te hranesti. Cata vreme orele iti sunt amintirea lor pe pamant, secundele iti redau aripile de ceara.

Ai fost zdorbit de ploi si asurzit de tunete, amutit de ceata si orbit de intuneric...mai poti simti doar flacara lumanarii ce-ti va ghida pentru totdeauna drumul dincolo de neant. Fie el tenebru, fie el un labirint, esti atunci, acolo, doar cu tine. Vrajit de-o lumina ce n-o poti vedea.