O ramura, doua, trei...

Privesti adanc in ochii mei si te gandesti ca poate acum am meritat sa ma bucur de toate astea. Maine, cine stie, vei crede ca nu...daca te-ai putea descotorosi cumva de mantia amintirilor ce le lasi in urma, cat de linistita as putea rasufla. Dar mereu ma faci sa visez cu ochii inchisi la "ieri" sau "maine", la zambete sau suvoaie de lacrimi...cand ieri ieseam fericiti cu totii de mana, azi ne despart mile in suflet. 

Eram de mult doi copii cu inimi flamande, eram vesnic dornici a zambi...dar era un uragan in jurul nostru si inimile noastre uneori ajungeau sa fie luate de vant, purtate sus, departe...

iar noi plangeam dupa ele inapoi...Cum rasarea un pic de soare, cu ochii bulbucati si rosii, priveam curiosi cum se intorsesera peste noapte...mai vinete, mai incercate, dar mai tari. Erau atatea ploi, atatea rafale si cu toate astea inima mea inca mai bate. Bate pentru ele, pentru noi, pentru acele raze de soare ce usor, usor te inconjoara si transpun intr-o cu totul alta lume...cea fara de atata vant, unde sufletu-ti respira cu adevarat, unde poti fugi pe campuri intinse fara nici un fel de bariera, unde poti catara cel mai abrubt munte sau poti zambi pana la cer. Sigur, o simti si acum, o vei simti si-n visul de peste zi sau noapte...Ea e acolo, pregatita pentru vant. De n-ar fi ea, acum n-as povesti despre el si ea, despre ele doua, despre vant si inimi...despre ceea ce a fost, te-a intristat, te-a bucurat, te poate inca tine viu, te poate inca bantui. Intre ele, mantia amintirilor de "ieri", de "randurile de mai sus" sau de-o "viata-ntreaga". 

Si intre toate cele, Timpul.