Hic et nunc

Imi place sa vad norii cum fug pe cer atunci cand timpul pare ca trece atat de greu, cand noaptea nu e atat de intuneric ca de obicei, cand ti se pare ca te indrepti catre o lumina la mile departare, dar totusi vizibila...cand o palma ajunge sa ti se para un fleac si zambetul atat de incolor. Cand lumea ta se invarte in jurul unei lumanari atat de firave, ceara-ti devine izvorul de fericire. Tu si propra-ti gravitatie. Ai faurit cu propriile maini acea scara si stii ca niciodata nu va rugini..dar cu cat urci mai mult cu atat observi ca devine din ce in ce mai instabila...si cazi...cazi si azi, si maine...cazi mereu..dar nu cazi niciodata acolo unde ei sa te poata ridica. Mereu vei cadea mai sus...si totusi nu esti multumit, pentru ca nu te ridici atat de repede pe cat El ar fi vrut. Timpul pentru ei nu e vital, dar tu cu asta te hranesti. Cata vreme orele iti sunt amintirea lor pe pamant, secundele iti redau aripile de ceara.

Ai fost zdorbit de ploi si asurzit de tunete, amutit de ceata si orbit de intuneric...mai poti simti doar flacara lumanarii ce-ti va ghida pentru totdeauna drumul dincolo de neant. Fie el tenebru, fie el un labirint, esti atunci, acolo, doar cu tine. Vrajit de-o lumina ce n-o poti vedea.