"Iubito cata lume intre noi..."

De ce a trebuit sa te duci atunci cand iubirea noastra era mai mare pentru ca noi...cresteam?...si de ce a trebuit ca in sufletele noastre sa nu fie decat scrum si sa incercam sa te aducem inapoi secunda de secunda? de ce odata cu tine mi-a disparut intelegerea pentru ceilalti cand nu fac totul asa cum spuneai tu? de ce cand sufletu-mi te cheama atat de tare, ca un varcolac pierdut de luna, tu nu-mi raspunzi decat cu lacrimi? de ce ploua atat de tare cand imi aduc aminte doar vag si viscoleste intr-atat de puternic cand amintirea ta ma doboara? Poate pulsul meu o ia razna cand nu poate sa te mai auda, sa imi poti spune ca prin mine vezi lumea mai buna si sa simt toata caldura ta si sinceritatea buzelor cand o spui... Sa stiu ca tu te-ai chinuit doar ca sa ma vezi aici si n-ai putut pentru ca ai zburat asa, din senin...de ce ? de ce sa nu mai ramai atat de putin incat sa.ti pot spune macar bun ramas...si un te iubesc adanc? si de ce odata cu tine totul parca s-a prabusit, dar nimic nu s-a sfaramat, ci s-a ridicat si mai puternic? de ce nu putea sa putrezeasca asa totul, sa fie un stand by continuu si tu sa fi mereu aici sau acolo sau...peste tot. De ce cand soare e afara nu-l pot vedea caci te-as privi si sufletul meu s-ar rupe....? de ce trebuie sa resimt asta iar si iar pentru ca totul e efemer? de ce cand izvoraste atat de multa fericire din mine, doar pot a-mi imagina ca si tu tresalti, dar niciodata cu mine? de ce acum eu realizez totul si defapt nu pot realiza nimic, caci aripile tale nu s-au topit si tu inca zbori deasupra noastra? de ce exista un "poate" atat de dureros...de ce nu-ti simt umbra peste a mea atunci cand sunt atat de pierduta intre atatia altii si am nevoie de tine? de ce trebuie si ei sa ma intrebe de ce?

No yesterday. It's all about tomorrow !

All our teenage life is thought to be made out of two things ( at least in the way our parents understand it ) : school and fun. Obviously fun gets the second place because "priority" never gets to be an attribute for it. Of course, we have all made compromises in order to save some time for ourselves and relax, rather than study heart-broken, thinking of how quickly spring is coming and everything is blooming outside without us. The thing that we might actually treat with less importance than necessary is the satisfaction that our work brings with itself. I’ve never regretted a day of pure study that finally ended up with a success! It is not about what the others teach you, what kind of pieces of advice someone gives you, but all about your love for what you do and the amount of passion involved.

This is what I am going to talk about: the “tender love” of English recognized by everyone on this planet. How can you accomplish this? How can you make them all know you’re the biggest fan of a language that hasn’t been called a cliché although it stands its ground for such a long time? Or how can you actually improve your skills in order not to feel disconcerted? There is one simple and extremely reasonable answer to all that…and that is a classic exam, BUT with outstanding futures. No worries about its complexity or such details, as you have plenty of documentation and time to prepare. Also, no worries about the levels of knowledge because a CAMBRIDGE exam can be either FCE ( a first certificate with which you can prove your upper-intermediate skills without worrying about its recognition, as it is internationally accepted ) or a CAE ( involving advanced knowledge with the same world wide recognition and viability ).

Therefore, your “lights are shining bright” and you can improve or prove your qualities otherwise than through pure conversation and trust; you will have something with which you can certify and admit your talent or strong will. Not only will your friends and relatives know about it, but you will have the opportunity to apply for a well known university abroad, or simply just raise the quality of your future CV, so that competition lowers considerably. If it becomes an ambition and you decide not to quit easily, than all the advantages are on your side: you will learn new things each and every day of practice, you will gain the experience of an internationally given exam ( emotions which you will overcome and, therefore, gather much more confidence) and last but not least, you will be proud of yourself and join the vast community of self trusting people that have no limits at all.

So, look at yourself in the mirror and smile. Yes, it is the smile of a future accomplished English student that doesn’t back up, no matter what. It is the smile of a conqueror.

Acest articol este scris pentru concursul organizat de centrul de invatare a limbii engleze Shakespeare School, în parteneriat cu amdoar18ani.ro.

secol

Uitare. Pizma. Zambet ucigas. Esti atat de fericit atunci cand ploaia de stele a incetat si lumea isi ia bocceluta in spate si pleaca la drum fara vreo alta speranta in mai bine decat, poate, cea astrologica, incat nostalgia aprecierii timpului ma loveste subit. Pentru ei dureaza atat de mult o rugaciune, un pas catre cel inalt, o soapta plina de bunatate...caci nimic altceva din jurul lor nu mai atinge astfel de longevitati temporare. Totul s-a transformat in ceva rapid, fara prea multa implicare, ceva " de consum" si usor reglabil. Pare-se ca nimic nu mai ajunge sa dureze vesnic. E o lume ce se dizolva pe sine, dar de dragul unei perpetuari dirijate afon se renaste cu sperante abisale. Sensul vietii nu este unul mentionat in pagini aurii si nici de teapa unei cautari indelungi pe google. Sensul vietii mele e la fel de inalt ca zborurile din vise, dar si sub pamant, ascuns in vizuina unei cartite razvratite. Sensul vietii nu este unul ce pote fi decis acum si urmarit trufeste pentru totdeauna, ci este un mic indrumator, in anumite momente, un fel de "draft" care se autosalveaza mereu...si nu undeva unde il poti accesa cu usurinta, ci la granita dintre o privire clara si o nedumerire ce parca tine un veac intreg. In schimb, de ce sa nu ne umplem cu totii de stramoseasca ura si invidie, decat sa cautam un sens al unui "ceva" ce ar putea readuce intelesurile multiple renegate si ar putea face chiar si o secunda sa dureze macar....un secol.

don't let them say you ain't beautiful...

It's like you've been waiting forever for those special words. You’ve never heard them. you wish to hear them in your sleep, when you cross the street, when you have your breakfast, when you simply just stare at the walls and contemplate. You never hear them actually; you just imagine it and afterwards pretend that everything is ok. Never mind that, you keep doing your "thing", the non-selfish thing that keeps them all happy around you. They never seem to care, do they? But you just ignore that fact, thinking that they don’t express themselves that much, but inside they consider you "close". One of the wrong things that people do is to "think". just analyze the facts. They don't care, hey, stop showing them love...otherwise you'll start thinking on your own you ain't beautiful and you can't be more wrong than that !

Caldura mare mon cher

Te uiti la propriile.ti maini si sunt inghetate. Inghetate de atata nebunie la care iau parte, de atata salbaticie si atata graba. Ma misc pentru ca mi.e atat de cald pe dinauntru. Ma sufoc teribil si mainile parca tot inghetate, dar pe asa caldura cum sa le dezghet altfel decat lasandu.le in voia luminii? Un zambet supercalifragilistic imi este afisat, obraji bronzati, timbre ridicate, sprancene incruntate si gene clipocind. Dar mainile, inghetate, traind sub vraja unei razvratiri sangvine, maini triste fiindca nu pot respira un aer mai putin imbacsit de atatea supradoze verbale incerte si superficial subtile...mainile petrec in jurul focului, fara a topi vreun inch din siguranta proprie...dar gheata lor artificiala va putea contrabalansa oceanele ajunse sloi in era glaciala a integritatii aduse sub niveluri freatice. Siguranta decenta e tot ce cer. Altfel vor continua a fi expulzate din cercul vicios numit confort, lux si aroganta. Acum, aici si maine, acolo, poimaine, dincolo, oricand si peste tot, la fel va ajunge o mana din caldura sa emane turturi ascutiti. Pentru ca de azi pe maine incisivii mi.au devenit canini. Pentru ca de azi pe poimaine ochii.mi vad alb-negru.

Warmest blow

Zbor departe cu gandul catre universul acela purpuriu, in care buzele.mi vor fi mereu umede si obrajii mereu uscati..acel univers in care nu trebuie sa urlu ca sa ma fac auzita...nu pentru ca ceea ce as fi pe cale sa spun nu ar atinge corzile de finete incomensurabila a celor din jurul meu, ci datorita indiferentei si egocentrismului exagerat de care dau dovada si de care vor da dovada pentru totdeauna. Era ceva ce stiam odata, ceva ce.mi amintea de tine, de glumele ce le faceam impreuna...dar acum am ramas singura, vorbind cu vantul...am ramas in ceata dura de azi, vazand rasaritul de maine si apusul saptamanii viitoare. Am ramas sa respir aerul rasuflat al proprie.mi prezente, am ramas sa fiu dictata de ganduri, de vise si de sperante. Am ramas sa respir defapt ceea ce nici vidul nu poate explica. Am ajuns undeva departe unde curg ape atat de adanci, unde stau ape fierband, infloresc bobocii uscati ai zilei de ieri si se usuca radacinile tinere in panza freatica a neantului roz. Si negru.mi este orizontul in fata...atat de negru, atat de fumat, de promitator prin intunecimea lui, atat de puternic prin uniformitate...atat de imprevizibil prin opacitate...atat de lizibil, fara de nori, fara actiune...ceva viu, dar amortit...care nu se opreste niciodata din a viziona indeaproape...tot...e negru, e tacut, nu e surd pentru nici o soapta. Acolo imi voi gasi fericirea absoluta. Acolo voi putea fuma orice gand sinistru de impacare cu prezentul si afisare de zambete. Acolo, eu, amintirea ta, fiorii mei, privirea neagra de deasupra...

Island's shore

Esti un mic proces ireversibil. Esti o mica mare de…de toate. Esti sus pe munte si de multe ori jos pe campii. Esti o vena pentru intregul circuit. Esti mic pentru lumea asta, dar prea mare pentru o lume a lui Gulliver. Esti impotriva sistemului, dar uneori devii sistem. Esti o umbra sub forma de umbrela deschisa printre atatea inchise. Esti un pas intr.un imens desert. Esti urmarit si urmaresti. Esti amator. Esti suflet, nu minte. Ba uneori esti si minte, dar refuzi s.o recunosti. Esti pur demonic cu reflexii diverse. Esti rau cand nu vezi zambete in juru-ti. Esti egoist de multe ori…si cu adevarat…nu regreti. Esti inima pentru doua inimi si ochi pentru buze. Esti lacrima pentru obiecte si obiect pentru lacrimi. Esti un fulg ratacit, desi ai impresia de atatea ori ca iti stii drumul. Esti o mima a ceea ce vezi. Esti original, dar uneori tot originar ajungi a fi tratat. Esti un creion tocit de maini calde. Esti naravas. Esti pur clovn in propriul circ ambulant. Esti deseori rosu. Esti gri sau negru uneori. Esti viu, dar de atatea ori cam mort. Esti cimitir de amintiri. Esti pasiune pentru ciocolata imaginatiei. Esti becul din carcera. Esti punctul de suspensie din mijloc. Esti. . .

Secundele, pur sange

Imi spui ca astazi esti, ca maine poate nu te mai gasesc, dar prea putin in pasa pentru ca…dincolo de tine am un intreg univers. Asa spun toti…Dar e din cale-afara de infiorator cum ma voi descurca fara un sprijin. E prea multa larma in jurul nostru ca sa mai pot distinge ceva in reflexia ochilor tai. Atunci cand impreuna am ras, eram defapt altundeva si nicidecum nu framantam intelesul cuvintelor tale, ci incercam sa ma-nteleg. Oare daca n-as fi fost in stare sa citesc atatea, ajungeam sa ma incrunt mai rar? E un lucru…iesit din comun. E o statuie cizelata, e o frimitura din intreaga mea poezie a fiintei. Esti si tu undeva in zarea asta, caci prezenta-ti fantomatica nu ma sperie intr-atat incat sa te alung. Esti oricum al meu si vei fi pentru totdeauna acea sclipire din mormanul de mimici intristate. Durerea mea e defapt hilara pentru ca halucinand ajungi da rasul lumii…oglinda unei clipe eterne nu face decat sa o scurteze, caci privindu-te pentru a mia oara te-adapostesti intr-un iglu incasabil al crimei timpului.  

Dor

De ce cand chipul tau pare atat de departe nu pot sa.l ating nici in cel mai adanc vis? De ce atunci cand plang nu poti sa ma tii in brate spunandu-mi ca nu pot rezolva nimic asa, ca trebuie sa fiu eu cea tare, cea care sa-i tina in brate pe ceilalti? Cand voi ajunge sa strang in pumn toate astea si probabil sa iti aud glasul atat de aproape incat sa cred ca e real?

De ce trupul imi cere cu atata ardoare
Cu tine sa fie, departe de ei toti?
De ce zambind cred doar cu disperare
Ca pot ucide visele atator si atator morti?
 
De ce blazoane imi imbraca trupul
Cand este gol si asuprit?
De ce prin razele-ti fara de scrupul
Il fac din viu, mai adormit?
 
Si nu dureaza oare
Acest somn prea mult?
Prea mult ca sa mai doara,
Prea mult ca sa apuc sa-l mai ascult?

Ce vise eu sa am cand imprejuru-mi
In lume toti se imbrancesc
Cum sa privesc fara contururi
Cand moartea e ceva firesc?
 
Ce ochi sa ai ca sa nu vezi
Urechile ce tot asculta
Acel ecou de voci repezi
Iesind din noaptea deasa, sluta?

 

Sa fiu cu aripi sau aripi sa fiu?

Sa ma simti aproape cand noaptea e de gheata, sa ma poti stinge cu privirea-ti...sau ma lasi a te purta pe umerii celor mai inalti zei? Sa fiu una cu cerul sau de pe pamant sa ma ridic? Sa bata vantul atunci cand hotarasc a-l provoca sau una cu ingerii sa fiu? Cu una din pene de-as putea sa-ti scriu sau fara de pana sa nu pot zbura? 

Cati sfinti lacrimi ar imprastia 

Daca sufletul s-a potolit de-ajuns

Cand cerul vestejit, patruns

Sub sabiile lor va sangera.

Departe de noi, dar nici de ei aproape

Ca un matol suierat de vant

Isi sterge ridul, tot plangand

Cu lacrimi de sidef, in noapte...

Sa fie el cel ce mereu da aripi sau cel ce zboara peste noi? Adulmecati suntem noi, oare, de-atatea vorbe de strigoi? Sa ne ridice sau mereu doar el cel ridicat a fost? Ce bun sa ne priveasca cu-ndurare, cand pasii nu-si mai au vreun rost? La ce bun eu sa zbor cand soarele s-adapostit? La ce bun eu, o aripa de sufletu-mi orfan, cand ceara mea de mult sub soare s-a topit? Nu tu fiinta, nu tu avant...ci doar perechi de vorbe pe buze tremurand...  

O ramura, doua, trei...

Privesti adanc in ochii mei si te gandesti ca poate acum am meritat sa ma bucur de toate astea. Maine, cine stie, vei crede ca nu...daca te-ai putea descotorosi cumva de mantia amintirilor ce le lasi in urma, cat de linistita as putea rasufla. Dar mereu ma faci sa visez cu ochii inchisi la "ieri" sau "maine", la zambete sau suvoaie de lacrimi...cand ieri ieseam fericiti cu totii de mana, azi ne despart mile in suflet. 

Eram de mult doi copii cu inimi flamande, eram vesnic dornici a zambi...dar era un uragan in jurul nostru si inimile noastre uneori ajungeau sa fie luate de vant, purtate sus, departe...

iar noi plangeam dupa ele inapoi...Cum rasarea un pic de soare, cu ochii bulbucati si rosii, priveam curiosi cum se intorsesera peste noapte...mai vinete, mai incercate, dar mai tari. Erau atatea ploi, atatea rafale si cu toate astea inima mea inca mai bate. Bate pentru ele, pentru noi, pentru acele raze de soare ce usor, usor te inconjoara si transpun intr-o cu totul alta lume...cea fara de atata vant, unde sufletu-ti respira cu adevarat, unde poti fugi pe campuri intinse fara nici un fel de bariera, unde poti catara cel mai abrubt munte sau poti zambi pana la cer. Sigur, o simti si acum, o vei simti si-n visul de peste zi sau noapte...Ea e acolo, pregatita pentru vant. De n-ar fi ea, acum n-as povesti despre el si ea, despre ele doua, despre vant si inimi...despre ceea ce a fost, te-a intristat, te-a bucurat, te poate inca tine viu, te poate inca bantui. Intre ele, mantia amintirilor de "ieri", de "randurile de mai sus" sau de-o "viata-ntreaga". 

Si intre toate cele, Timpul.  

Cuvant pentru tine

Cata dragoste acolo...

Cata dragoste aici, pe pamant

M-aproprii si-ti soptesc rabdator

Prin privirea-ti cutreierand

Cata dragoste a fost ieri...

Cata va mai fi si maine...

Credeai c-o sa ajungi sa nu mai ceri

Caci azi, c-o petala ai sters o lacrima din tine

Cata dragoste alba,

Cata dragoste pierduta-n culori...

S-o cuprinzi, de-a dreptul in palma,

S-o pastrezi, s-o strivesti sau s-o infasori?

Cata mimă pe strazi si pe chipuri...

Cata dragoste mocnea, dar s-a oprit...

Pentru-a-lor fericire sublima

Ai ajuns un trup obosit

Cata privire desarta si...

Cate ganduri ajunse-n noroi

Tot atatea frunze rupte pe-o strada

Si stropi despartiti pe veci de ploi...

Atata plimbare de ani...si ani...

Atata rabdare-a tacerii

Speranţă intr-un cuib de mai ai,

Caci inima asta iti cere...

Si vesnic ramai schilodit de-o panza opaca

Si-apuci abia in gand sa vezi un rasarit,

Dar nu ofta, nu plange parcă,

...Un susur mai e de auzit

Inghite iubirea cum ea te-a ametit,

Priveste dragostea cum nu ai mai privit

Aduna-ti panza de suflet ravasit

Si inima-ti va bate...resufla linistit.

Hic et nunc

Imi place sa vad norii cum fug pe cer atunci cand timpul pare ca trece atat de greu, cand noaptea nu e atat de intuneric ca de obicei, cand ti se pare ca te indrepti catre o lumina la mile departare, dar totusi vizibila...cand o palma ajunge sa ti se para un fleac si zambetul atat de incolor. Cand lumea ta se invarte in jurul unei lumanari atat de firave, ceara-ti devine izvorul de fericire. Tu si propra-ti gravitatie. Ai faurit cu propriile maini acea scara si stii ca niciodata nu va rugini..dar cu cat urci mai mult cu atat observi ca devine din ce in ce mai instabila...si cazi...cazi si azi, si maine...cazi mereu..dar nu cazi niciodata acolo unde ei sa te poata ridica. Mereu vei cadea mai sus...si totusi nu esti multumit, pentru ca nu te ridici atat de repede pe cat El ar fi vrut. Timpul pentru ei nu e vital, dar tu cu asta te hranesti. Cata vreme orele iti sunt amintirea lor pe pamant, secundele iti redau aripile de ceara.

Ai fost zdorbit de ploi si asurzit de tunete, amutit de ceata si orbit de intuneric...mai poti simti doar flacara lumanarii ce-ti va ghida pentru totdeauna drumul dincolo de neant. Fie el tenebru, fie el un labirint, esti atunci, acolo, doar cu tine. Vrajit de-o lumina ce n-o poti vedea.